Acum citesc cartea lui Cornel Ungureanu despre Petre Stoica şi spaţiul european central, temă care l-a mai preocupat pe Ungureanu, referindu-se nu neapărat (nu numai) la Petre Stoica. Voi scrie despre carte în rubrica din România literară.

Să mai notez că dintre „culturali” au mai murit Johnny Răducanu şi B. Elvin, primul cu oarecari ecouri, dată fiind condiţia lui de om legat de profesiunea spectacolului, celălalt cu totul nebăgat în seamă. Este nedrept, în ce-l priveşte pe Elvin, după ce a scris cărăile despre Camil şi Caragiale şi după ce a făcut o revistă ca Lettre internationale. Aceasta va mai apărea?

Ora 23. Doar câteva rânduri. Am vorbit azi la telefon cu Paul Diaconescu, m-a sunat din Suedia, unde trăieşte de mult timp, dar tot mai deschis sufleteşte la ce se întâmplă aici. Ştie că sunt bolnav, îmi dă sfaturi, mă întreabă de simptome şi îmi propune soluţii. Sunt mişcat de îngrijorările lui. Suntem tot mai puţini cei care am pornit odată, tot mai puţini şi atât de risipiţi. Sunt eu şi G., este el, Paul, mai este Eugen Simion, mai este în Franţa Ţepe. Cine mai e? Poate că mai sunt, dar nu-mi vin acum în minte.

Azi convorbire cu Ţoiu, m-a sunat să mă felicite pentru succesele mele din ultimul timp. L-au bucurat. Se referă la acel Premiu naţional de literatură care într-adevăr mi s-a atribuit. Alte „succese” nu mai ştiu, voi fi avut dar nu le ştiu. În schimb necazuri până peste cap în vara care a trecut. Nu le mai înşir. Necomparabile totuşi cu necazurile lui Ţoiu care, la cei 88 de ani ai săi, împliniţi în 19 iulie, suportase al doilea sau al treilea atac cerebral. Mintea îi e totuşi întreagă, vorbitul anevoios. Cred că e azi scriitorul nostru cel mai bătrân. Ba nu, cel mai bătrân este Şora, la cei 95 de ani, dar el e, ca să zic aşa, în afara obişnuitului. E neschimbat după atâta vreme de când îl ştiu, caz unic. Aş fi vrut, în ce mă priveşte, să nu mă lovească atât de repede (atât de repede la 75 de ani !) necazurile vârstei înaintate, aş fi vrut o diminuare lentă a puterilor fizice şi atât. Aş fi vrut dar nu e după voie. Suport greu, între altele, aceste dureri ale braţului drept de care nu cred că voi mai scăpa. Ieri m-a sunat Daniel Cristea-Enache, tânărul meu confrate întors din Franţa după o bursă de studii de câteva luni. Mi-a fluturat perspectiva unui meci de ping-pong la noua lui casă. Are acolo tot ce ne trebuie. Pe vremuri jucam ping-pong cu plăcere şi cu oarecare dexteritate. El ştie. Dar acum? Acum cu ce mână să mânuiesc paleta? I-am spus că va trebui să mă recalific, să devin jucător de mâna stângă. Pe dreapta nu mai pot conta.